Mi-e dor si doare

Si daca dupa tot ce ti-am spus n-ai inteles nimic, de fapt trebuia sa simti, nu sa-ntelegi

Daca dupa tot ce am facut, nu-nsemn nimic pentru tine, de ce nu vrei sa ma dezlegi?

Sa plang nu-ncerc, sa-ncerci nu stii, sa stiu nu vreau, sa vrei nu poti, dar au secat toate cuvintele si nu mai stiu decat ca mi-e dor si doare. Dor si doare.

Si daca atata timp a trecut aproape fara rost, de fapt totul are rost, fara sa stim

Dac-atatia ochi s-au inchis incet, incet peste mine, de ce ne-ajuti sa ne mintim?

Sa uit nu-nvat, sa-nveti n-ascuti, s-ascult nu pot, sa poti nu vrei

Mi-au secat toate cuvintele si nu mai stiu decat ca mi-e dor si doare.

Mi-au secat toate cuvintele… daca stau sa ma gandesc bine, ar mai fi totusi cateva cu care o sa-ncerc sa-ti spun ce se-ntampl-acum cu mine

Am auzit ca daca te uiti la ceas la fix inseamna ca te iubeste,

Si-atunci ma uit la ceas intr-una

Gandindu-ma ca asa o sa te-aduc in viata mea, poate

Mi-au secat cuvintele, toate. Mi-e dor si doare. Dor si doare.

Cum aş putea să uit?

Cunoscându-te pe tine am înţeles că nu-mi
Trebuie prea multe lucruri sau ca să fiu fericită.
A fost de ajuns să privesc ochii tăi limpezi,
Caramelizaţi de focul dorinţei şi pacea
Mi-a coboarât liniştitor în suflet.
Respirându-te, mi-am scăldat simţurile
În inconfundabila ta mireasmă,
Simţind că plutesc spre tărâmuri necunoscute.
Mi-am astâmpărat foamea nebună,
Gustând din buzele-ţi dulci ca nectarul nuferilor
Ce se deschid spre soare în luna mai.
Da! Recunosc că m-am lăsat vrăjită de sufletu-ţi
Oglindit în privirea-ţi blândă şi clară şi că
M-ai dezarmat cu al tău zâmbet ameţitor de fericire.
Cum aş putea să uit privirile noastre
Strălucitoare, cum ne vorbeam fără cuvinte,
Într-un limbaj al gândurilor răzvrătite?
Sau, cum, atingându-ne, trupurile noastre s-au cutremurat,
Rezonând amândouă în aceeaşi cadenţă,
O simfonie înălţătoare şi tulburătoare şi cum, din noi
A erupt o lavă de patimă fierbinte, topindu-ne
Împletiţi ca un şnur roşu de primăvară?
Îmi aşez capul pe pernă, ca pe pieptul tău, pisoi
Şi încep să torc în acelaşi ritm cu inima ta plină de iubire.
Îmi pun capul pe pernă, ca pe braţul tău
Şi aştept fremătând sărutu-ţi aprins de dorinţă,
Degetele-ţi moi să şteargă obrazu-mi înlăcrimat de dor.

cum se uită uşor?

ai mai ţine minte la capătul acestor rânduri

cât ne-am aplatizat în lupta cu foaia goală, cu braţele

dezarmate

cu genunchii adânciţi în încrucişarea de paşi

cu umerii dezmembrând circularitatea

direcţiilor ce duc accidental către acelaşi punct

cu care încep cuvintele şi distanţele

nemăsurabile între punctele cardinale

ale privilor ce nu privesc

trecut

*

cel mai uşor se uită ziua când toate armele

rămân ascunse în insomnia paralelă a traficului adormit

suspendat în orele

semafoarelor

*

de ce, întrebi, există teancuri de nopţi

la care ţi se întorc mereu uitările?

Tot un om...

Atata timp te-am ridicat,
Pana acolo unde nu-ti era locul..
Atata timp am asteptat
Sa pot sa-ti zic ce simt cu adevarat..
Dar parca totul a fost un joc..
Acum cand jocul s-a terminat
Am reusit sa te cunosc cu-adevarat...
Ti-am vazut fata fara masca,
Am vazut adevaratul "TU"
Caci tu cel ce erai in mine, erai altfel decat "TU"
Acum am senzatia ca totul s-a schimbat,
Ca tu esti altfel,
Insa tu ai fost mereu asa,
Eu sunt cea care a vazut in sfarsit realitatea...
Dupa toate astea, a mai ramas ceva?
E prea tarziu sau poate prea devreme ca sa pot accepta,
Adevarul si pe tine...
Insa asa cum esti tu... esti o parte din mine...
Asa ca... mai bine un gol in mine decat un suflet plin de iluzii desarte
Sunt toate doar povesti... ce s-au lasat prea mult asteptate....
Esti tot un om ca si mine..
Altceva nu esti si nici nu vei mai fi
In ochii mei esti tot un om, un copil, un adult...
Se aud ganduri pe care tot incerc sa le ascult...

Pană de inspirație…

Aş vrea să scriu mai mult pe acest blog, dar am rămas în pană… de inspirație…sau cuvintele nu mă mai ajută…
În această plictiseală continuă şi sufocantă mi-e greu să îmi găsesc energia psihică necesară pentru a compune ceva. Asta cere şi o implicare emoțională din partea mea. Dar nu mă mai pot gândi deloc la acest lucru, la ce vreau să scriu, la cuvinte, la sensuri, la implicații.
Mă întreb doar…de ce timpul trece atât de repede? E adevărat că mă afund într-un plictis, dar…. dacă timpul ar fi de partea mea, poate că m-aş gândi la nişte activități pe termen lung, pentru a alunga plictiseala, dar aşa…. Timpul trece prea repede, şi nu-mi oferă nici măcar şansa de a mă gândi la ceva. Îmi e dor de acele vacanțe când stăteam la țară cu săptămânile. Of, o săptămână trecea cât o lună de acum. Trecea încet. Puteam profita de fiecare joc, de fiecare pagină întoarsă a vreunei cărți, de fiecare rază de soare, de fiecare surâs. Acum aceste lucruri trec prea repede, ca o frunză-n vânt. Nu lasă nicio urmă în spate, de parcă nici nu ar fi existat, de parcă nici nu le-aş fi simțit. Apusurile îşi aruncă culorile pe cer repede, la fel de repede cum se dizolvă în întuneric. Apusul era înainte un fel de prelungire a jocului, pentru a nu pleca în casă, la insistențele bunicii.
Nu pot să cred câte s-au schimbat de atunci. şi totuşi nu pare mult timp de atunci. acum, când mă uit la acele locuri nu mă mai pot regăsi pe mine. Nici surâsul, nici jocul. Nici apusul, nici soarele…
Totul e din vina timpului. Atunci de ce trecea timpul aşa încet? Sau… percepeam eu altfel trecerea timpului ? poate că nu-mi păsa de el. Poate că nu realizam câte poate face timpul cu noi. Vreau să fentez timpul. Dar nu pot. Nu mai am jocul în mână, în priviri. Nu mai am surâsul acela inocent, de o nonşalantă joacă cu luminile şi culorile. Sau poate că mi-a rămas pe chip. Doar că nu îl mai priveşte nimeni acum. Sau poate că mi-a rămas în suflet. Da, sigur aşa este. Sufletul îmi zâmbeşte adesea. Pe el lumea nu-l poate atinge. El nu poate fi văzut şi de aceea e fericit. Fiindcă poate trăi în libertatea lui fericită, în copilăria lui care ar îmbăta de fericire orice privire, orice chip, orice rid, orice copil rămas între trecut şi prezent, ca mine.

Iubind Un Neinteles Am Ajuns Sa Fiu O Neinteleasa…

Azi am facut putina ordine in amintiri…si m-am lovit de tine si de absenta ta…ce naiva sunt…si-acum inca iti mai bati joc…SI EU TOT TE IUBESC…si eu tot te iert…si eu tot te-ajut si te-nteleg!!! dar unde esti cand plang??? unde esti cand mi-e dor? cand mi-e greu…cand am nevoie de tine??? atunci dispari…ce vreau mai mult ca sa pot renunta???
Ratiunea imi rataceste prin suflet…ganduri prin sentimente … am strans cu greu toate visele,toate sperantele,toate sentimetele, toate amintirile cu tine…le-am asezat intr-un cufar si l-am inchis…dar inca nu am puterea sa incui lacatul…
te iubesc dar nu te mai vreau…pentru ca nu ma meriti…dar oare de ce traiesc inca in trecut? de ce ma mai gandesc asa profund la tine? ELIBEREAZA-MI INIMA…LASA-MA SA TRAIESC…nu-ti mai cer ce nu-mi poti da…nu-ti mai cer iubire…dar nu te pot lasa-n trecut daca nu ma ajuti si tu…
NU mai stiu ce vreau! Totul a pornit de la tine…esti un neinteles si ai facut din mine o neinteleasa…

prezent

departe de mine in timp este prezentul tarziu, sunt umilit de viteza cu care timpul imi altereaza fiinta si imi limiteaza privirea la ce se afla in jurul meu. este tarziu in noapte dar destul de devreme in mintea mea formala sa concep un plan de idei pt ceea ce urmeaza…

jucariile de plus din jurul meu incep sa aiba sentimente si doleante, incep sa se simta jignite de nepasare sau de ura fata de propriam fiinta… incep sa emita caldura sentimentala si incep sa isi doreasca caldura mea. sunt doar jucarii de plus pentru mine dar ele nu ma vad si pe mine ca pe o jucarie, au cereri si doleante, au sentimente.

vad lumea care se ridica din jurul meu, unii la cer altii doar in ranguri mai bine platite, ma simt jignit de oamenii care pana acum se prostea cu iluzia ca sunt prieteni, am un talent genial in a descoperii prefacutii si machiavelii. pt toti am pregatit cate o groapa adanca in cimintirul din mine, am sa ma ingrop si am sa va iau cu mine.

un singur suflet incearca acum sa ma incalzeasca, pacat totusi ca metamorfoza a fost deja completa si putinul loc din mine care inca nu e plin de plumb este bine ascuns. totusi caldura ei ma topeste, singura mea problema este aceasta nefireasca distanta intre real si imaginar, mi-o imaginez aproape desi e fff departe. ani si km despart cerul de pamant si pe noi doi… lupta nu este niciodata sigur pierduta dar niciodata sigur castigata. oare am putere sa incep din nou lupta, tu ce zici…

mi se pare nefireasca pozitia de a scrie doar pt cei care nu inteleg, oare ce sa intamplat cu lumea care intelegea simtea si gusta din noi, oare ce sa intmplat cu timpul in care zambetu biruia ranjetu, in care binele mai avea o sansa de a se ridica de jos si facea sufletele pierdute sa rada, sa rada pana incepeau sa iasa din sicriiele plumburi…

sunt devorat, si devorez tot ce intalnesc in mintea mea, sunt obscen si grotesc, sunt om cu dureri si placeri ascunse, sunt unu dintre voi, sunt …

orice are un raspuns poate ca doar intrebarile sunt puse gresit, poate ca inca mai exista o speranta.

amintire

Cand o lumina de singuratate imi zareste ochiii palizi si plansi
Ca un foc ce sta sa se stinga,
Gandul meu se intoarce in clepsidra amintirii
In care ingroapa sarutul nostru de despartire
Si privesc in fiecare noapte cum nisipul curge
Si tot curge...
Si raman in urma...
Trupul meu tremurand in bratele tale
Ochiii mei plangand de fericire
Si buzele mele asteptand...
Pe malul raului privesc barca timpului cum pluteste
Pe valuri tremurande de ADIO
Si astept...
Vocea ta sa-mi soptească usor ca-ti lipsesc,
Buzele tale sa-mi dezmiarda pielea
Si...
In noaptea miresmelor oculte
Sa apari la poalele cerului suflecate!

si daca cer prea mult...

Cer sa nu vii daca eu iti implor venirea doar din plictiseala, din teroarea singuratatii, din nevoia gesturilor de tandreturii, din dorinta de a evada din greul lumii si al zilelor de una dupa alta, din necesitatea de a imparti o viata, niste responsabilitati, o suma de obligatii.
Sunt un simplu om caruia nu-i este rusine de pretentiile sale. Pretentiile mele sunt absurde, prea firesti, prea umile, prea la indemana oricui si prea departe de oricine, dar sunt ale mele. Imi apartin de fapt si de drept, mi-au crescut in carne pe masura ce am inceput sa am un suflet, s-au schimbat pe masura ce m-au schimbat oamenii si s-au transformat in durere pe masura ce inteleg ca sunt poate mai mult decat am dreptul sa cer. In bucati din ele m-am regasit si in intreguri din ele mi-am gasit dorintele mele tesute cu ochii altcuiva.

Sunt ale mele si nu m-au deranjat cu nimic, ba chiar mi-au fost fidele si daca m-as lepada de ele ca si cum fiinta ar fi traversata de un cutremur in urma caruia ar ramane doar moloz de suflet, scanduri de oase si visuri de om de ingropat. Dar mi-au si adus in clipe dragi… momente aprige de singuratate. Mai mult rau decat bine, mai multa dorinta decat realitate, mai multe grame de nefericire decat fericire, mai multa inselaciune, amagire si apropiere de realitate decat adevar, adevar si ceea ce ar trebui sa semene a adevar.
Cer prea mult, probabil… Sa mi se spuna din nou 3 cuvinte si sa faca cat o mie. Cer sa ma intorc zbuciumata si nelinistita din lumea intreaga la oaza mea de rai. Cer ca oaza mea de rai sa ma imbratiseze puternic si eu sa uit de slabiciunea mea umana si de calvarul pe care o zi proasta de tot il poate aduce pe pamant. Cer sa ne privim in timp ce ne uitam unul la altul. Cer sa ma faca sa uit de timp, de spatiu, de ieri, de zi, de tine si de mine cand ma aflu langa tine. Cer doar sa ma bucur de prezent si sa uit cum as arata pe timpul asta maine.
Cer sa nu vii daca eu iti implor venirea doar din plictiseala, din teroarea singuratatii, din nevoia gesturilor de tandreturii, din dorinta de a evada din greul lumii si al zilelor de una dupa alta, din necesitatea de a imparti o viata, niste responsabilitati, o suma de obligatii. Cer sa nu vii daca stii sa faci compromisuri mai usoare si mai lipsite de morala decat mine cu trupuri, brate, slabiciuni, frumuseti si uratenii pe care nu le vrei cu sufletul. Cer ca atunci cand totusi o sa apari sa nu ma apuc sa-ti reprosez si demonstratia mea de iubire sa inceapa cu «oare unde ai fost pana acum?» Cer sa nu vii acum cand eu nu mai am rabdare. Cer sa nu vii doar din cauza asta. Cer sa nu chiar ACUM. Asteapta-ma putin cum si eu te-am asteptat mult. Cu speranta si increderea ca esti cel potrivit. Nu din dezamagirea de a nu fi iubit.

Un suflet ratacit.....

E dimineata devreme, un sunet scurt anunta clipa cand el trebuie sa se ridice din pat si sa plece de langa ea… Este foarte de dimineata si ii este nespus de somn, dar mai puternic este gandul ca doar cu efort va avea curand… cat mai curand… ce isi doreste… gandul lui… Ea ramane ghemuita in pat, inca intre trezire si visare… prefera sa lase visarea sa o invaluie, caci este trista… Este trista pentru ca el pleaca de langa ea sa-si implineasca un vis care nu o include si pe ea, dar in acelasi timp o pala de speranta ii aduce si bucurie, caci iubitul ei este atat de ambitios si doritor sa reuseasca in viata… a cui viata
, a lui sau a lor?!… alta pala de data asta de tristete se lasa pe chipul ei… Tresalta de multumire la prima pala, cea a sperantei, dar brusc se adanceste in perna la gandul celelalt… i-a spus poate fara sa-si dea seama, ceva ce pe ea a ranit-o…. Sufletul ei este acum incarcat de speranta, dar in acelasi timp inabusit de deznadejde. Isi dorea o viata pe care sa o cladeasca impreuna cu cel pe care soarta l-a adus in calea ei, dar el, i-a spus-o raspicat, fara a se rasti, ci in cuvinte scurte si atat de reci, ca isi doreste atat de multe si atat de repede, incat restul nu mai conteaza… Nu mai conteaza ea, nu mai conteaza gandurile si visele ei, nu mai conteaza ce vrea si ea… sau ce? Oare atat de puternic sa fie sentimentul de a-ti dori ceva material incat sa nu-ti mai trebuiasca nimic altceva, sa doresti sa fii singur si neimplicat intr-o relatie, caci o consideri obligatie? … Oare ea a devenit o povara, o piatra care ingreuneaza sufletul lui? E trist si ploua afara, ea sta ghemuita in singuratatea ei, cu gandurile la visele si sperantele ei si ale lui… Ea mai spera ca se vor impleti… inca mai spera…